Cartea Secretelor – Eugen Ovidiu Chirovici

“…uitarea face parte din sistemul nostru imunitar.”

Am promis că revin cu impresii despre noua carte a lui Chirovici. Ei bine, aici am avut o surpriză, căci se pare că nu este chiar nouă, ci o reeditare a cărții “O Amintire la Paris”. A mai modificat unele detalii, dar ideea principală s-a păstrat. Ce bine de mine că nu am citit prima variantă 🙂 Puteți citi paginile de mulțumiri de la sfârșit în care Chirovici explică motivele reeditării.

“Sentimentul că scotocește cineva prin trecut este întotdeauna neplăcut…”

După ce am citit această a doua carte a lui, am ajuns la concluzia că lui Chirovici ii place să scormonească în cele mai adânci colțuri ale minții și sufletului și să scoată la suprafață cele mai ascunse idei, amintiri si emoții. De altfel, asta și fac toate personajele sale. Iar în “Cartea Secretelor” se întâmplă doar asta! Personajul principal este psihiatrul James Cobb și premiza este chiar încercarea de a scoate la suprafață niște amintiri ascunse ale lui Joshua Fleischer, un membru al elitei, foarte bogat și pe moarte.

“În fond, noi nu înregistram fapte, ci înțelesuri și emoții, care diferă de la un individ la altul, chiar dacă faptele sunt aparent aceleași.”

De aici începe încercarea lui James de a afla ce s-a întâmplat într-o noapte fatidică din Paris în urmă cu foarte mulți ani, între un mult mai tânăr Joshua, prietenul lui Abraham și o misterioasă franțuzoaică, Simone (cum altfel să se numească). Și fiindcă nu reușește să afle tot de la Josh înainte ca acestă să moară, James va continua căutările prin trecutul și memoria mai multor personaje până va ajunge la adevăr.

“Cred că suntem mai predispuși la greșeli irevocabile în tinerețe, când ființa noastră este încă intactă, decât mai târziu, când societatea ne-a învăluit deja într-un cocon de temeri, oboseală și inhibiții, care ne anesteziază simțurile și ne atenuează impulsurile. Niciun adult nu va fi vreodată la fel de ticălos ca un tânăr ticălos.”

Perspectiva acestor căutări este, așa cum spuneam, destul de sumbră și deseori greu de crezut, deoarece el va săpa prin memoria participanților la poveste și nu de multe ori ne lasă puțin bulversați cu privire la evenimente și rolul fiecăruia. Ideea principală fiind că amintirile sunt interpretarea proprie asupra evenimentelor și sunt subiective. Așadar fiecare personaj va spune perspectiva lui, noi rămânând cu și mai multe întrebări sau îndoieli pe parcurs. Finalul a fost interesant și trebuie să spun că mi-am dat seama de concluzie destul de târziu.

“Oamenii spun că timpul vindecă. Greșesc. Atunci când trăiești ceva cu adevărat cumplit, timpul începe să curgă, pur și simplu, în două albii diferite, ca apele unui rau care se desparte-n două. Într-o parte, îți continui viața obișnuită, cel puțin în aparență. Dar cealaltă parte se reduce treptat doar la acel moment, pe care-l trăiești mereu, iarăși și iarăși, cu aceeași intensitate, un vârtej din care nu vei mai ieși niciodată.”

În încheiere, mi-a plăcut perspectiva psihologică a poveștii, schimbările de perceptie și reorientarea poveștii în funcție de personajul care mai scotea la lumină o parte din evenimente sau o altă perspectivă. La un moment dat mi s-a părut puțin cam prea complicată și nu într-un mod distractiv, ci efectiv am dat câteva pagini înapoi să verific unde și pe cine urmăream. Însă rămâne o carte foarte bună pentru un autor român contemporan și merită citită dacă vă pasionează genul mystery și dacă nu ați citit prima variantă, “O Amintire la Paris”.

Editura RAO, 2018, 282 pagini